Privesc învățarea ca pe o călătorie. Uneori mă îndeamnă să alerg, alteori să mă opresc și să mă uit în urmă la drum. Uneori o caut eu, alteori mă găsește ea pe mine. De cele mai multe ori știu ce vreau să găsesc prin ea, iar ea răspunde așteptărilor mele. Cum, doar atât? Așa de previzibilă să fii? Și atunci mă-nfurii. Mă încrunt și vreau mai mult. Mă uit la ea cu supărare și-i invidiez puterea. Și-apoi o provoc. O scot de pe șine și-o las singură pe marginea drumului. Ia să văd ce face acum! Renunță sau merge mai departe? S-a plictisit? Își caută pe altcineva? Mă așteaptă să-i dau de lucru sau își găsește singură un alt drum de bătătorit?
Când colo, ea mă privește zâmbind! Mă cunoaște atât de bine! Mi-aș dori s-o pot citi și eu la fel. Învățarea. Să-i las urme pe chip așa cum îmi lasă ea mie – o strălucire în ochi, un rid de bucurie, o emoție de speranță, un ton cald, o umbră de îndoială, o întrebare: oare e de ajuns?
Odată ce-ai ajuns într-un loc parcă vrei să mergi mai departe. Să te odihnești un pic, iar apoi s-o iei din nou la pas. Și pentru o clipă îți închizi ochii. Și vezi. Prinzi aripi să zbori. Dincolo de nori.
Învățarea este libertate. Plină de pericole. Responsabilități. Sentimente contrare. Adrenalină. Dezamăgire. Adaptare. Rebeliune. Un act de curaj.
Învățarea vine mai ales când o aștepți. Când stai de veghe cu ochii deschiși și încerci să cuprinzi tot cerul cu o singură privire. Când o vezi clar în mintea ta și o descrii și altora de teamă să n-o uiți. Când ți se pare că ești prea departe și brusc îți dai seama că n-a fost nicicând mai aproape de tine. Sau când te lovește năpraznic după ce ți-ai zis că ești imun la învățare, că nimic nu se prinde de tine. Că ești prea, prea sau prea și mai ales foarte. Și tu ți-ai zis, și cei din jur.
Învățarea vine când o cauți. Când cotrobăi înfometat ca un animal de pradă închis. Sau când îi simți mirosul de departe și alergi spre ea ca un nebun. Habar nu ai ce este, poate e fioroasă ori îți face rău. Dar simți cu toată ființa ta că ai nevoie să te împresoare. Să te abandonezi liber în brațele ei și s-o lași să-ți treacă prin șira spinării fiorii reci ai înțelegerii.
Învățarea vine și în liniște. Atunci când vocile din cap ți se opresc. Când nu mai ai de dat socoteală nimănui și ești doar tu cu tine. Când îți oferi un moment de interiorizare, când pui mediul pe silențios și îți amplifici atenția către ceea ce simți.
Învățarea vine și în singurătate. În detașarea față de ceea ce știm că știm. În acceptarea existenței ideilor noi, oricât de progresiste ar părea. Oricât de neconforme cu ceea ce vrem să fie adevărat.
Învățarea este și despre ascultare. Nu în sens obedient, ci mai degrabă cu curiozitate. Adică să-ți provoci gândurile să deraieze de la drumul învățat, să se bucure de peisajul din jur și, da, să intre pe contrasens dacă e nevoie. Să trăiască libertatea de a nu se supune mereu aceluiași traseu. Să caute aventura și să se piardă printre străini. Să-i observe fără să-i judece, să lase timpul să treacă fără să se uite la ceas, să-și ia o limonadă rece și doar să privească. Cu ochii, cu urechile, cu inima…
Învățarea este și despre acceptare. A ceea ce ești și ce cunoști. Despre asumarea greșelii și îmbrățișarea victoriei. Și invers. Noi nu prea știm să facem asta. Să ne bucurăm de greșeli, de victorii… Poate că am fi putut fi mai, mai și mai sau am fost prea.
Oare e de ajuns? Învățarea.
Din fericire, învățarea este o călătorie nesfârșită. O ambiție, un vis, un cumul de experiențe, un set de valori mereu în schimbare, un popas de odihnă și mereu o nouă rampă de lansare.
Învățarea nu este niciodată liniară. Dar poate fi radicală. Te poate scoate de pe șine când te aștepți mai puțin, lasăndu-te în câmp fără bagaje, hrană sau puncte de reper.
Învățarea nu este niciodată completă, dar complementară. Taman când te vezi gol și prăfuit cu gândurile aiurea, deodată simți că te trezești la viață! Pui cap la cap lucruri mai vechi din tine și iată… o busolă!
Învățarea nu este o alternativă. Ea se întâmplă oricum, independent de voința ta. Dar poți alege să gândești alternativ. Să mulțumești pentru ce știi sau ai trăit și să cauți cu ardoare mai departe, mai mult, mai profund, mai incert, mai adaptat nevoii tale.
Învățarea nu-ți aduce certitudine. Doar îndoială. Și răsfăț. Viața îți va da din ambele cu vârf și îndesat.
Învățarea înseamnă să te descompui și să te recompui. Să fii conștient de măștile pe care ți le pune siguranța de a ști și să ai curaj să ți le dai jos la primul fior de revoltă că nu ai dreptate.
Învățarea înseamnă să te iubești atât de mult încât să înțelegi că-n călătoria asta nesfârșită nu ești niciodată singur. Doar singular.