BLOGÎnvățare

Despre părinți și copii. Sau cum să ne ținem echilibrul pe pământ în timp ce respirăm cerul.

“– Am nevoie de tine. Cum să facă părinții să aibă o relație bună cu copiii lor?

– Îmi place să fiu ‘ajutoarea’ ta, mami! Păi e simplu…”

Discuția asta o aveam cu fiica mea de 7 ani acum o săptămână când pregăteam workshop-ul pentru părinți, fie ei biologici, spirituali, întâmplători, temporari, de împrumut sau aspiranți. Adică o întâlnire de învățare despre sine pentru oameni care au copii, îngrijesc pe ai altora, lucrează cu ei, vor să-i înțeleagă și mai ales să se descopere pe sine în relația cu ei și astfel să devină oameni mai buni.

Cei 20 de participanți înscriși au venit la curs cu multe gânduri și așteptări personale. Cu subiecte dintre cele mai diverse și mai specifice încât ne-ar fi trebuit o săptămână să le acoperim pe toate. De la cum câștig încrederea copilului meu, cum să-l cresc echilibrat și cum sa-l învăț sa fie mai răbdător până la ce înseamnă utilizarea excesivă a rețelelor de socializare, cum să petrec mai mult timp cu el sau cum să-l învăț să învețe?

Primul pas a fost să privim de sus aglomerația de gânduri și să le punem să-și aștepte rândul. Apoi să alegem câte un gând de fiecare și să-l analizăm cu atenție până îl înțelegem. Care este de fapt nevoia mea în relația cu copilul?

Zilnic suntem asaltați din toate direcțiile de griji, planuri, urgențe, eșecuri, succese, obligații, regrete, obiceiuri, obstacole, tehnologie. Acasă, pe stradă, cu prietenii, la serviciu, dar mai ales în mintea noastră. 80% din timp suntem stimulați vizual. Nici nu-i de mirare că atenția prin ascultare a devenit o raritate, iar auzul pentru a înțelege semnificație, nu zgomot, s-a transformat într-un simț aproape atrofiat.

Tot așa și pentru copiii noștri. Sunt bombardați de informații și contexte pe care trebuie să le trieze rapid și să ia decizii. Nu doar pentru că vor, dar mai ales pentru că trebuie. Și pentru că le cerem noi. Iar dialogul dintre părinte și adolescent de multe ori începe cu “ce ai făcut azi la școală?” și se termină cu “du-te la culcare că ai mâine școală!”.

Cu puțin noroc, între aceste două fraze și răspunsurile aferente există și momente de conexiune, de reflecție și comunicare deschisă între părinte și copil, un timp despre ce crede, simte, speră, vede, vrea să cunoască despre lume și cum îl poate ajuta el, părintele, să facă asta.

Iar pentru asta ai nevoie să-ți oferi șansa acestui împreună, întrebându-te întâi: care este nevoia copilului meu și cum îi pot fi de folos așa încât eu să fiu ok, el să fie ok, iar împreună să fim ok?

Am aflat la workshop care sunt cele 6 nevoi de bază care ne ghidează în viață încă de la naștere: siguranță, varietate (nesiguranță), semnificație, iubire și conexiune, creștere, contribuție.

Acestea sunt un bagaj personal constant pe care îl ducem cu noi până plecăm de pe acest pământ. Și fiecare tip de comunicare pe care o inițiem cu noi sau cei din jur vizează în esență satisfacerea acestor nevoi, uneori pe rând, alteori în combinații de două – trei deodată.

Așa că am privit relația noastră cu sine și cea cu copiii din perspectiva satisfacerii acestor nevoi. Ne-am uitat la tipurile de roluri în care intrăm, dinamica dintre ele și la cât de dispuși suntem să ieșim din zona noastră de confort și să intrăm în cea a copiilor noștri, dar și în realitatea lor externă de care mulți dintre părinți se feresc, se tem și în care se simt nesiguri: internetul.

Am învățat care sunt cele trei niveluri în relațiile noastre: EU (doar nevoile mele sunt importante), EL/ EA/ EI/ ALȚII (doar nevoile altora sunt importante) și BARTER-ul, tipul de relație în care ne privim nevoile ca pe niște bunuri pentru care suntem dispuși să facem schimb. Eu îți dau ce ai nevoie, tu îmi dai ce am nevoie. Cum anume obținem ce vrem, decidem împreună. Și așa, eu sunt ok, tu ești ok, iar împreună suntem ok.

Am mai aflat despre capcana expresiei “tu nu mă asculți niciodată!”, care ascunde de fapt nevoia ca unul să facă ce spune celălalt, nicidecum ascultarea efectivă, cu mintea, inima, ochii și urechile.

Am înțeles și diferența dintre emoții și sentimente, deseori ele fiind confundate între ele. Cum emoțiile sunt trăiri bruște, necontrolate, ieșite la lumină inconștient. Iar sentimentele sunt trăiri învățate, care capătă sens în timp, din contexte similare repetitive – spre exemplu iubirea, gelozia sau ura care pot masca emoții de bază precum frica sau furia. Iar ideea de a ne controla emoțiile înseamnă a le gestiona, nu a le suprima, a le înăbuși. Adică să le înțelegem, să le acceptăm și să le adresăm în sensul pe care îl au în contextul respectiv. De exemplu, mă tem de singurătate, că nu-ți mai sunt de folos acum că te-ai făcut mare și ai prieteni cu care să-ți împărtășești viața.

Subiecte greu de explorat, mai ales când cursul este pentru tine ca părinte, nu despre parenting. Parenting-ul este doar un nume frumos dat unui tip de meserie pentru care nu te simți niciodată pregătit, dar ești gata să dai și să primești totul odată ce-ți intri în rol!

Iar la curs, asta am făcut. Am luat rolul de părinte și l-am umanizat, l-am dezbrăcat de haina de super-erou mereu în gardă și l-am expus unui nou tip de putere: vulnerabilitatea. Pentru că aici sălășluiește conexiunea cu celălalt. În vulnerabilități. Alinarea sinelui în spațiul sigur al unui grup format din oameni ca și tine. În ce bine că problemele mele nu sunt doar ale mele! Sau simt că nu reușesc să mă fac înțeleasă, tu știi cum este. Sau vreau să aflu cum să fiu relevant într-o singură oră pentru fetele mele adolescente… mai e cineva care lucrează la birou așa mult ca mine?

Toți avem același timp, însă nu toți punem același preț pe acest timp.

Workshop-ul a propus părinților și un alt tip de atitudine care să-i ajute să se conecteze la ei și la lume.

“Habar nu am! Tu ce părere ai?”

Pare simplu, dar pentru noi adulții, învățați să trebuiască să știm, să avem răspunsurile corecte, să ținem ordinea perfectă, să ne stabilim ambițiile cerute de societate, e foarte greu să adoptăm conștient atitudinea de nu știu. Și oricât ne-am strădui, nevoia minții omenești de a găsi familiaritatea, de a pune informația în cutiuța ei potrivită, ne seduce în capcana scenaristicii, a prejudecăților și proiecțiilor asupra copiilor noștri. Și indevitabil în capcana previzionării viitorului lor, pe care oricum nu-l putem controla (abia reușim pe al nostru).

Flexibilitatea este poate cea mai importantă calitate pe care avem nevoie să ne-o antrenăm ca părinți și pe care le-o putem cultiva copiilor noștri. Ei oricum o au nativ. Copiii se nasc liberi și gata să facă orice pentru supraviețuire și trai bun. Se nasc adaptându-se natural la un mediu ostil. Ies din cel sigur, lichid, din burta mamei, direct în cel terestru în care au de învățat cum să-și țină echilibrul pe pământ în timp ce respiră cerul. O dualitate aparent extremă. Două nevoi radical opuse care se cer satisfăcute uneori simultan (siguranță/nesiguranță) și care ne dau multe bătăi de cap. Nu doar în relația cu copiii, ci și în noi înșine.

Misiunea de părinte este să-i învățăm pe copii să zboare, cu atenția de a nu le frânge aripile înainte să se desprindă de noi. Să-i învățăm să se adapteze, să fie deschiși să accepte viața așa cum vine și să ceară de la ea ce au nevoie pentru a fi fericiți.

Și, în ciuda convingerilor noastre ferme și ideilor fixe pe care încercăm de multe ori să ni le impunem sau să le transmitem, să ne menținem și noi aceeași deschidere spre lume. Avem mare nevoie să știm cum să luăm iar lucrurile de la zero. Să învățăm cum să învățăm.

Întreabă-te! Pune la îndoială ce crezi că știi!

Să gândim critic, nu cu critică. Să privim comportamentele noastre și ale copiilor observând relațiile, legăturile care stau la baza lor. Așa vedem copilul în toată complexitatea sa, în lumea lui și în viitor. Înțelegem și locul nostru în universul lui în continuă schimbare. Și găsim căi de a face parte din lumea copilului nostru în orice moment. Chiar și atunci când ne trântește ușa în nas supărat că s-a certat cu prietena sau nemulțumit de nedreptatea din jur.

Flexibilitatea îți dă libertatea de a avea opțiuni. Iar opțiunile îți oferă una dintre cele mai râvnite puteri: CONTROLUL!

După patru ore de workshop din care fiecare și-a luat ce a avut nevoie pentru sine, am revenit la simplul adevăr al copilăriei, răspunsul fiicei mele la întrebarea cu care i-am cerut ajutorul pentru acest curs, anume “Ce pot face părinții și copiii pentru a se înțelege?”:

– Să aibă încredere. Adică să guste din broccoli cu ochii închiși, poate are alt gust.

– Să vorbească. Vorbitul ne face să ne simțim bine, gura noastră nu mai stă singură și plânge. Să scoatem vocea deasupra gurii.

– Să punem reguli la masă. Reguli pe care să le respectăm cu toții în același timp.”

(un copil de 7 ani)

______

Dacă acest material te-a inspirat poți să:

Leave a Reply

Your email address will not be published.